Eu şi dislexia

dyslexic-mindTi-am spus în articoul anterior că dislexia este o tulburare neurologică din grupul tulburărilor specifice de învăţare care implică în principal capacitatea de a citi. Azi am să-ţi spun despre mine.

Îmi amintesc foarte bine casa întâi. Îmi plăcea la şcoală pentru ca o iubeam pe Doamna Învăţătoare.

Am învăţat să recunosc fiecare literă. Am învăţat să scriu fiecare literă. Am început să citesc pe litere şi totul mergea bine, dar când am trecut la cuvinte cu mai mult de 4 litere lucrurile au devenit complicate. Nu reuşeam să decodific automat cuvintele. Citeam doar prima şi ultima literă din cuvânt, înlocuiam cuvântul cu un altul asemănător ca şi aspect…iar propoziţia nu mai avea sens. Uneori adaugam cuvinte care nu erau, sau săream peste cuvinte. Ai spune poate că aşa învaţă toţi copiii să citească, dar ceilalţi copii din clasa mea citeau deja cursiv. Eu încercam să citesc la fel de rapid, îmi ieşea cu greşeli…cu multe greşeli. Se râdea în clasă de cum citeam eu.

Doamna Învăţătoare spunea că sunt „visătoare”. M-am întrebat multă vreme de ce mă considera visătoare? Mama spunea ca nu sunt atentă. Eram atentă.

Avem în familie o verişoară a mamei, care era profesoară de limba română. Mama i-a spus că eu nu citesc bine, iar ea i-a răspuns că nu citesc destul. Ca să înveţe să citească bine, Valentina trebuie să citeasca mai mult.

Avea dreptate…acesta este singurul „TRATAMENT” pentru dislexie: CITITUL.

Cum să faci să citească un copil care ştie că nu poate să citească la fel de bine ca şi ceilalţi?

Cel mai simplu e să crezi că ai un copil care nu vrea să citească toate literele, să laşi copilul să renunţe…e diferit…nu poate. Şcoala nu-i place pentru că nu poate fi ca şi ceilalţi, ceilalţi râd de el.

Cel mai simplu pentru tine ca şi părinte e să-ţi afunzi şi mai tare copilul în eşec. Etichetezi copilul „leneş„, „puturos„,”neatent„… Pentru ca mai apoi să-şi asume un comportament potrivit cu toate etichetele pe care i le-ai pus.

Pentru bunica mea, cititul era o treabă foarte importantă. Îmi amintesc în vara de după clasa întâi cum mă plimbam cu abecedarul sub braţ prin curte. Bunica mă punea să îi citesc cu voce tare poveştile acelea mai lungi de la sfârşitul abecedarului. Mă punea să citesc titulrile din ziare. Mă ascultau cu mare atenţie cum citesc, ea şi cu bunicul. Ne uitam împreună seara la televizor şi ne jucam un joc: trebuia să le spun repede ce scria pe ecran. Se bucurau foarte tare când reuşeam să citesc corect.

Aşa mi-am petrecut aproape toate vacanţele la bunici: citind. Bunica zicea: „Stai acolo să te văd că citeşti!” Citeam doar ce mă interesa pe mine. Niciodată lista obligatorie de lecturi pe care o primeam la sfârşitul anului şcolar pentru vacanta de vară. Nu-mi plăcea ce se întâmpla la şcoală. Nu eram bună la şcoală. Din prima zi de şcoală profesorii mă depunctau: nu erau făcute temele din vacanţa de vară: nici la matematică, nici la română.

Rezultatele mele şcolare erau mediocre. Nu-mi mai păsa ce mai cred colegii sau profesorii despre mine…eu ştiam deja că nu valorez prea mult.

După clasa a XI-a am hotărât că vreau să fac medicină. Acest vis era mult mai mare decât mine. Venea din interiorul meu. Nu era ceva ce mama sau altcineva şi-ar fi dorit să fac. Atunci am început munca. Am avut sprijinul mamei, al familiei, al unor profesori minunaţi. Am făcut munca şi visul s-a realizat.

Poate te întrebi cum am reuşit să fac medicina fiind dislexică?

Pentru mine medicina nu e o glumă.
Am fost la cursuri, am luat notiţe. Totuşi, „xeroxam” şi cursurile unei colege, pe care o consider mai deşteaptă decât mine, şi învăţam după notiţele ei. Colega mea m-a întrebat de câteva ori: De ce mai „xeroxezi”?, dacă am fost la curs şi am luat notiţe, doar m-a văzut, am stat lângă ea. Ajungeam în sala de lectură şi nu puteam să citesc proprilul meu scris, care era totuşi destul de caligrafic. Comparam ideile din cursul scris de mine, cu ceea ce a scris ea. Era acelaşi lucru. Nu puteam citi rapid scrisul meu.
În timp ce învăţam mai scriam o dată ideile care trebuiau reţinute. O informaţie se fixează în creier mult mai bine dacă este prezentată în mai multe moduri: oral, grafic, text citit şi text scris.

Subliniam pe carte, lucram cu foarte multă atenţie şi mi-am antrenat foarte mult memoria.

La examenele în scris, redacţional, era cel mai greu. Deşi ştiam răspunsul, îmi era foarte greu să valorizez cunoştinţele mele. Eram nesigură de abilităţile pe care le am.

Ceea ce mă făcea să cred ca merit să merg mai departe, era faptul că erau puţini cei care reuşeau să aibă note mai bune decât mine.

Am muncit mult, îmi doream mereu de la mine să ştiu răspunsurile la întrebări. Acele întrebări pot apărea în situaţii reale din partea unor oameni care au nevoie de ajutorul meu.

dislexiaAi spune poate că m-am vindecat de dislexie. Nu m-am vindecat. Seara îi citesc poveşti fiicei mele. Când citesc un text la prima vedere, citesc cu greşeli, mai ales dacă sunt obosită. Fiica mea nu se supără pe mine dacă reiau fraza şi nu mă critică.

Nu m-am vindecat de dislexie, nimeni nu se vindecă, dar am dezvoltat mecanisme compensatorii, care îmi permit să funcţionez în această societate.

Aceasta este povestea mea. Cred că sunt şi alţii care au astfel de dificultăţi şi s-au adaptat. Ştiu că sunt forme mai severe, care au nevoie de intervenţia unor specialişti.

În zilele noastre, în ţările civilizate, părinţii de copii cu astfel de dificultăţi au specialişti cărora pot să se adreseze. Există echipe specializate care pot evalua copilul şi pot ajuta la integrarea lui şcolară.

Dacă îţi spun astăzi să mergi cu copilul tău, care nu citeşte bine la medicul neurolog pediatru sau la psiholog…ai puţine şanse să găseşti pe cineva care să îţi fie de ajutor.

De curând am aflat că la Târgu-Mureş există Asociatia Română Pentru Copii Dislexici (www.copiidislexici.ro, www.dislexic.ro). Doamna Bartok Eva, presedinta asociaţiei este logoped şi are mai bine de 10 ani de experienţă în munca cu copiii cu tulburări de învăţare. Pe lângă ajutorul oferit copiilor dislexici şi părinţilor lor, asociaţia propune cursuri de formare la care sunt invitaţi formatori din Ungaria şi din Franţa.

Doama Bartok Eva spune că: „terapia copiilor trebuie sa se concentreze în mod egal pe doua arii: recuperarea/dezvoltarea scris-cititului cât se poate de bine şi dezvoltarea personalitaţii acestor copii. A doua arie o consider, sincer, fiind chiar mai importantă, fiindcă este mai util în viaţă sa traieşti echilibrat, cu forţă de viaţă decât bine „recuperat” dar plin de frustrări.”

Sper ca în viitor recuperarea şi sprijinul psihologic al copiilor cu tulburări de învăţare să fie accesibile pentru copiii din întreaga ţară.

Valentina
valentina@parintifericiti.com

sursa foto 1
sursa foto 2

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Eu şi dislexia&8221;

Comentariul tău:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s