Realitatea unui copil normal

normal children1 Ne dorim acei copii normali. Ce înseamnă copii normali?
Copii ca toţi ceilalţi.

Dar noi toţi suntem diferiţi, suntem unici. Chiar dacă trăim în aceeaşi familie, avem feţe asemănătoare, trăim aceleaşi situaţii, fiecare resimte situaţia din punctul lui de vedere.

Discutăm şi ne asigurăm că realitatea mea e şi realitatea pe care tu o percepi.

Eu, din multe puncte de vedere, sunt un om normal. Am un corp normal: prea gras după unii, prea osos sau prea slab după alţii. Pentru mine corpul meu e exact ceea ce am nevoie…picioarele mă duc acolo unde vreau să merg, mâinile execută ceea ce le spun să facă. Caut cu privirea să gasesc lucrurile cele mai interesante pentru mine în această viaţă. Gust cu placere din mâncare. Ascult muzică, ascult glasul oamnenilor care îmi vorbesc şi ascult vocea mea interioară.

Realitatea mea e cea pe care eu cu simţurile mele o percep. Aceasta este normalitatea mea.

Eu nu ştiu cum e să sari cu paraşuta, să escaladezi un munte, să faci scufundări în ocean, să trăieşti o săptămână pe vapor sau în junglă. Poate îmi doresc aceste lucruri, poate nu. Eu sunt bine în pielea mea cu tot ce am trait până acum. Am trait multe momente de bucurie şi cred că partea bună a vieţii mele abia acum începe.

Un copil care s-a născut tetraplegic, cu retard mental, orb sau surd, acel copil are realitatea lui. El poate să utilizeze resursele pe care le are el, ca să se bucure şi să profite la maxim de această viaţă. Viaţa lui acum începe!

Dar noi, ce facem cu aceşti copii?
…îi OTRĂVIM! Îi otrăvim în fiecare zi cu tristeţeanu sunt normali, în loc să ne bucurăm că sunt!

Ne e ruşine că sunt diferiţi. Ne e ruşine că nu sunt performanţi…Ne e ruşine că nu sunt cum am vrea noi să fie!

Sunt atâţia copii speciali. Ei sunt diferiţi…obiectivul nu e să fie normali. Obiectivul e să fie bine în pielea lor!

Ceea ce le spunem noi copiilor diferiţi…felul cum îi tratăm la ora actuală nu îi ajută să aibă o viaţă mai bună. Au sufletul plin de ură faţă de oamenii normali…la fel cum oamenii normali din societatea noastră sunt plini de dispreţ faţă de ei.

Nu voi lua niciodată speranţa unui părinte care viseză să-şi vadă copilul umblând. Aş vrea să pot să fac toţii copiii să meargă. Eu pot doar să le arăt că pot să se deplaseze într-un cărucior manual sau electric. Mersul e ca să ne deplasăm.

Poate într-o zi copilul va merge singur, dar până atunci sunt paşi mici care trebuie făcuţi:

1. Copilul are nevoie de zâmbete în jurul lui ca să poată zâmbi.

2. Copilul are nevoie să audă cuvinte ca să poată vorbi.

3. Copilul are nevoie de dragoste ca să poată iubi.

4. Copilul are nevoie să înveţe. Învaţă în ritmul lui şi trebuie apreciate progresele lui faţă de el, niciodată comparativ cu alţi copii.

5. Copilul are nevoie să fie ajutat să devină independent.

Dacă tu ca şi părinte reuşeşti să faci aceste lucruri pentru copilul tău, atunci realitatea lui este normală! Viaţa voastră va fi mai bună!

Acestea sunt recomandările mele ca şi neurolog pediatru pentru toţi părinţii pe care i-am văzut până acum şi pe care îi voi vedea de acum înainte.

Valentina
valentina@parintifericiti.com
P.S. Acestea sunt doar gândurile mele pe care le anexez la reţeta pe care ţi-o dau. Tratamentele clasice rămân valabile în continuare.

Am scris pentru tine două matreiale care îţi pot fi utile:
Ghidul pentru un somn bun.pdf şi Somnul pentru proaspeţii părinţi.pdf Vei primi aceste materiale GRATUIT, prin mail, dacă dai click AICI şi urmezi instrucţiunile.

Anunțuri

Comentariul tău:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s