Eu şi dislexia, continuare

dyslexiaArticolul „Eu şi dislexia” a generat o cascadă de evenimente. A circulat într-un mod neaşteptat în rândul logopezilor, a părinţilor de copii dislexici şi a ajuns până la realizatoarea unei emisiuni radio.

Care era rolul meu într-o emisiune de radio?

Am fost exemplu de adult cu dislexie, de fost copil cu dislexie.

Când am început să studiez despre tulburările specifice de învăţare, în special despre dislexie, pentru mine a fost o revelaţie. Dintre toate bolile şi toate tulburările pe care le-am studiat, în acest capitol nu mai era vorba despre pacienţi, ci era vorba despre mine, despre experienţa mea cu Abecedarul, despre parcursul meu şcolar.

O aud şi acum pe bunica mea spunându-mi:” Singura ta problemă este că nu citeşti”.  Îmi amintesc bine feţele profesorilor mei de limba română cu care am petrecut multe, multe ore suplimentare. Într-un final s-a lipit de mine gramatica, atât cât să fiu admisă la cel mai bun liceu din oraşul meu. Oraş în care sunt două licee.

Primul meu contact cu literatura a început în liceu, cu poveşti scurte, pe care reuşeam să le parcurg şi să le înţeleg.

La sfârşitul clasei a 11-a am hotărât că vreau să devin doctor. Până atunci eram o mediocritate de elev. Decizia mea a fost surprinzătoare pentru colegi, profesori şi pentru cei din familia mea. Ei nu credeau că eu pot.

Nu este nici un secret cum am reuşit să fiu admisă la medicină. Am vrut cu adevărat. Am muncit.  Am învăţat pagină cu pagină, zi de zi. Am progresat. Am avut profesori. Am luat lecţii în particular la română şi la matematică (ca să trec BAC-ul), la anatomie şi la chimie (pentru admitere).

Facultatea a fost un nou început. Învăţam cu plăcere şi cu o sete de „a şti”. Am fost printre cei mai buni studenţi ai generaţiei mele. Am ajuns medic şi doctor. Mi-am continuat studiile în Franţa, am obţinut o diploma la Paris, iar acum îmi continui formarea profesională la Facultatea de Medicină din Montpellier.

Până anul trecut, pentru mine dislexia era doar o tulburare neurologică care implică cititul.  În România nu am văzut nici un pacient venind să consulte medicul neuro-pediatru pentru dificultăţi de citire. Nici în Franţa nu am avut şansa de a lucra cu astfel de pacienţi. În Franţa aceşti pacienţi au un parcurs bine definit.

Am fost surprinsă să aflu cât de puţin au evoluat lucrurile în acest domeniu de acum 25 de ani, când am început eu şcoala. Copii cu dislexie nu există (oficial) în România. Adulţi cu dislexie…nici atât.

Înţelegând ce înseamnă dislexia, pentru mine a înseamnat să-mi înţeleg evoluţia.

Să-mi răspund la întrebările care mă bântuiau:

De ce nu am fost în stare să învăţ când eram copil? Nu atât cât se aşteptau părinţii mei de la mine.

De ce mă uitam doar la imagini, fără să citesc cartea  ” Călătoriile lui Gulliver” (carte pe care am târât-o după mine o vară întreagă);

De ce nu am înţeles nimic din „Legendele Olimpului”?

Dacă astăzi sunt un om inteligent, trebuie să fi fost şi un copil inteligent…De ce nu am ştiut acest lucru atunci?

Pentru părinţii copiilor cu dislexie povestea mea poate fi exemplu… că se poate.

Un copil cu dislexie poate să devină ce vrea el să devină.

Şi aici e partea grea: Aceşti copii nu ştiu că au dreptul să aibă visuri măreţe. Nu cred despre ei că merită să devină altceva decât sunt: MEDIOCRII.

Viaţa unui copil cu dislexie e astăzi mult mai grea decât acum 25, 30 sau 50 de ani. Există atâtea alternative de a-ţi petrece timpul liber altfel decât citind. Majoritatea cărţilor au fost ecranizate, poveştile copilăriei sunt desene animate. Universul prezent în lumea virtuală e rapid, viu colorat, amuzant şi intuitiv. Cititul pe de altă parte e o lume sumbră,  unde mergi pe pipăite. Unde nu recunoşti. Nu avansezi. Nu vezi peisajul…e noapte. Personajele nu vorbesc, doar scot sunete. Notele muzicale nu au melodie, ci sunt doar zgomot. Dacă eşti un copil dislexic, azi, închizi repede cartea… şi faci orice altceva.

Cei mai mulţi copii din zilele noastre sunt absorbiţi de calculatoare, tablete, jocuri diverse. Literatura pierde teren. Comunicarea prin SMS distruge limbajul. E un proces general care afectează tinerii de azi indiferent dacă sunt sau nu dislexici.

În România confundăm inteligenţa cu capacitatea de a citi şi a scrie corect. E o idee bine fixată în memoria colectivă că nu te poţi numi inteligent dacă nu ştii scrie şi citi. Sunt voci care strigă: „E inadmisibil să termini o facultate şi să nu ştii scrie şi citi! Pe vremea noastra…”

Erau alte vremuri.

Azi ştim că dislexia e o problemă care afectează copii inteligenţi (cu o inteligenţă normală sau peste medie) care au nevoie de ajutor pentru a descoperi universul minunat care se ascunde în cărţi. Au nevoie de ajutor pentru a-şi descoperi drumul în viaţă. Au nevoie să creadă că pot!

Valentina

valentina@parintifericiti.com

 

 

Anunțuri