Dislexia si stima de sine

dislexiaPot vorbi despre dislexie din două puncte de vedere diferite. Primul: în calitate de medic specialist neuro-pediatru. Exersând această specialitate și aprofundând capitolul de tulburări specifice de învățare, am descoperit că aceasta este povestea mea.

Ca și elev sufeream din cauză că nu puteam citi. Mă plimbam cu cărțile în mână și mă uitam la poze. Inventam o altă poveste cu acele imagini.

Aș fi vrut să citesc bine, la fel cum făceam bine și alte activități potrivite vârstei mele de atunci. În ciuda eforturilor mele eram etichetată: neatentă, leneșă, visătoare. Imi iubeam învațătoarea. Chiar și în ziua de azi îmi e dragă. A lucrat cu mine cum a putut ea mai bine. Nu m-a criticat. Cred ca mi-a dat note chiar mai bune decât aș fi meritat.

După ce nu am mai avut ore de citire la scoală, lucrurile s-au petrecut un pic mai bine. Era totusi tragic pentru mine dacă profesorii mă puneau să citesc cu voce tare în fața clasei. Colegii râdeau. Mă simțeam umilită. Îmi venea să fug, să mă ascund, să nu mai văd pe nimeni.

Am avut profesori de limba română la care mergeam după orele de școală. Mergeam pentru că voiam să înțeleg mai mult, voiam să știu, voiam să pot să scriu corect. Voiam aprecierea colegilor și a profesorilor.

Îmi admiram și repectam profesorii. Ei erau și sunt pentru mine oameni care au reușit în viață. Oameni care, cu o singură frază, pot schimba viața unui om. Sunt oameni care în fiecare zi sunt în fața a zeci de ochi și urechi gata să capteze toată informația pe care ei o au și încearcă să le-o transmită.

În familia noastră nu a fost niciodată vina profesorilor pentru incapacitatea noastră (a mea și a fratelui meu) de citi, de a scrie corect, frumos și drept, bine încadrat în spațiu și în timp.

Această atitudine admirativa față de profesori are și mari avantaje. Profesorii ramân repere. Au locul lor acolo sus pe un piedestal. Cei mai mulți merită acest loc. Eu ii sfatuiesc pe parinții să nu ponegrească imaginea profesorilor în fața copiilor. Nu profesorii sunt vinovați de faptul că au în fața lor un copil care percepe lucrurile diferit.

În momentul de față e de vina sistemul de învațământ care dezavantajează și distruge potențialul copilului.

Marea problemă a copilului dislexic e stima de sine. În mintea mea de copil dislexic mă gândeam că dacă aș putea citi corect, învațătoarea pe care o iubeam m-ar fi apreciat. Azi cred că mă aprecia oricum… că eram un copil simpatic.

Credeam că dacă aș fi putut învața mai bine, să am note bune profesorii m-ar fi apreciat. Dacă aș fi învațat mai bine prietena mea cea mai bună m-ar fi apreciat.

Am în mine capacitatea de a duce lucrurile la bun sfârșit. Am reușit să depășesc problema dislexiei. Citesc mult, citesc în fiecare zi, citesc în română, franceză, engleză. Vorbesc fluent 3 limbi, am diplome peste diplome si titluri peste titluri.
Am cea mai frumoasă profesie din lume (după părerea mea). Când oamenii intră în cabinetul meu cu probleme și frici, de cele mai multe ori reușesc să le dau o soluție și sa le redau un zambet.
Am o familie superbă, cu doi copii minunați. Trăim într-o zonă geografică pe care noi ne-am ales-o, cu muntele și marea aproape.

Am toate astea și multe altele. Mai am doar o „mică” problemă. Stima față de propria mea persoana. Nu mai sunt alte comisii și alți specialiști care să-mi ofere titlul de „om care merită să se bucure de viață”.

Sunt doar eu,
Valentina.

sursa foto

Anunțuri

Comentariul tău:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s